Dreapta din România

Joi la Institutul de Studii Populare, discuţia despre dreapta a fost foarte interesantă. Holger Dix, de la Adenauer Stiftung şi Valeriu Stoica, vicepreşedinte PDL, au deschis dezbaterea vorbind despre nevoia consistenţei doctrinare a dreptei. Toader Paleologu a asumat o viziune de liberal clasic şi a distins între PSD şi SPD, între social-democraţia lui Vanghelie şi cea a lui Helmut Schmidt. Horia Patapievici a argumentat, cu referinţe la Leo Strauss, dar şi la Hayek sau libertarieni, că dreapta a cucerit centrul culturii europene, adică o anume versiune a modernităţii. Sever Voinescu a citat Ecleziastul 10,2 – potrivit căruie inima înţeleptului e la dreapta, cea a nebunului la stânga – pentru a afirma apoi că singura moştenire conservatoare utilă în plan local este cea a lui I.L.Caragiale. Ioan Stanomir a creionat portretele stângii de azi – socialismul mediatic al lui Obama, socialismul bonapartist al lui Chavez şi figura revoltatului de pe baricadele din multe locuri de pe glob. Petre Guran a pledat, foarte savant, pentru moderaţie, pe linia unui liberal român care trăieşte în America – Aurelian Crăiuţu. Radu Preda a făcut o expunere teologică seducătoare, pe marginea deficitului politic al ortodoxiei, dar pentru a afirma apoi un potenţial, mai ales teologico-social al acesteia, iar nu pentru a descuraja pe laici. Am reţinut o afirmaţie a teologului de la Cluj care merită meditată: ortodoxia are o şansă dacă va pune întrebări bune modernităţii. Radu Carp a expus apoi sistematic câteva din principiile doctrinei populare, iar Sorin Mureşan a asumat perspectiva potrivit căreia valorile liberale sunt o reacţie la organizarea creştină a lumii. Am citat aici fragmente disparate dintr-o discuţie mult mai amplă şi, se înţelege de la sine, mai elaborată. Notez, de asemenea, trei lucruri care mi-au făcut mare plăcere. Primul e acela că toate discursurile au fost exprimate într-un limbaj accesibil unei persoane normal constituite şi cu o educaţie medie. Să nu mi se mai spună, deci, că elitele nu pot vorbi limpede şi convingător pentru toată lumea care are urechi să asculte. În al doilea rând, merită consemnat că ironia casantă, polemica necruţătoare şi glumele de bun gust au dat trama acestor intervenţii. E firesc, aşa e orice dezbatere politică veritabilă. În fine, au existat câteva momente de destindere, de amiciţie şi complicitate. Daţi-mi voie să observ că această combinaţie de profunzime, exprimare limpede, ironie şi destindere e ucigătoare pentru orice adversar. Dreapta despre care am vorbit aici este, de altfel, diversă, nu e un şablon. E cel mai articulat pol de gândire politică din România. Numele pe care le-am citat pot hrăni convingeri şi defini idealuri politice. Totul e să vrei să te hrăneşti.