Andrei Pleșu și New Europe College

Cum nu voi fi în țară miercuri după-amiază, voi rata lansarea volumului O filozofie a intervalului, pregătit la Humanitas de către Mihail Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban în onoarea lui Andrei Pleșu. Regret absența cu atât mai mult cu cât am dat și un text celor doi harnici editori. Aș vrea să completez însă contribuția mea la volum cu o scurtă evocare a anului petrecut la New Europe College.
Fondat de Andrei Pleșu, colegiul a reprezentat o oază de libertate intelectuală și de decență instituțională de care am avut parte la București, după întoarcerea de la studii din Franța. Situat inițial într-un mic apartament din Piața Amzei, vizavi de biblioteca Sadoveanu, NEC m-a primit ca bursier în 1996-1997. Era perioada în care îmi scriam teza de doctorat, pe care aveam să o susțin la EHESS în ianuarie 1998. NEC a fost, de aceea, un sprijin foarte prețios.
La reuniunile săptămânale, mă întâlneam cu Ștefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea și Felicia Dumas. Dacă nu mă înșeală memoria, i-am menționat chiar în ordinea în care erau așezați în jurul mesei, în sala de seminar, care se transforma și în sală de conferințe. Eu stăteam întotdeauna între Ică și Rădulescu. De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Rectorul colegiului era nelipsit.
Afabil, Pleșu juca rolul unui moderator care nu-și cruța totuși interlocutorii. În fiecare săptămână, unul dintre cei zece bursieri prezenta o parte din reflecția consacrată proiectului acceptat de NEC: Borbelyi ne-a vorbit despre psiho-istorie, Ică despre destinul spiritual al Europei, Rădulescu despre genealogiile familiilor interbelice, Cărtărescu și Manolescu despre literatură și postmodernism, Partenie despre platonism și neoplatonism, Valentina Dediu despre retorici muzicale, Codarcea despre domnii valahi, iar Felicia Dumas despre ritualul din Biserica ortodoxă.
Eu alesesem teoria regimurilor. Provocarea era serioasă. Trebuia să vorbesc nu unor studenți, ci unor minți deja formate. Iar tema nu îl interesa în mod special pe vreunul dintre colegi. Efortul a meritat. Replicile pe care mi le-au dat au fost tot atâtea ocazii de a reveni asupra propriului meu discurs, asupra orizontului în care plasam reflecția de filosofie politică. Îmi amintesc cu plăcere de decizia luată la un moment dat de a opri șirul prezentărilor individuale, pentru a trata chestiunea transdisciplinarității. Nu am mai cunoscut un asemenea entuziasm intelectual.
Pe vremea aceea, discuțiile se înregistrau și tare mi-ar plăcea să ascult ce și cum vorbeam noi în toamna lui 1996 și în primele luni din anul următor. Memoria acelor luni e încă proaspătă. Îmi amintesc și mici detalii: fumatul pe balcon cu Ică și cu mult-regretata Irina Nicolau (care trecea destul de des pe la Colegiu) sau înghesuiala din sală de la întâlnirile cu Adam Michnik sau cu Wolf Lepennies.
Politic vorbind, anul era foarte special. Alegerile din noiembrie aduseseră la putere Convenția democratică, de care eram foarte legat. Țin minte bine o întâlnire cu Andrei Pleșu, între cele două tururi de scrutin. Am convenit că situația e oarecum bizară: Roman și Constantinescu nu se întâlniseră înainte de turul întâi și amândoi aveau acum nevoie de sprijinul celuilalt. Constantinescu ca să câștige prezidențialele, iar Roman ca să intre în guvern. Discuțiile politice din pauză sau de după orele petrecute la Colegiu erau pasionante. Deși nu constituiau o prioritate, ele se purtau într-un registru al decenței și toleranței.
Am învățat în acel an de la NEC foarte multe, întrucât ceilalți bursieri erau cu adevărat niște savanți. Mulțumită lui Andrei Pleșu, am învățat și un stil al dialogului cultural cu care mă hrănesc și acum, într-o lume – cea a politicii românești – care e mult diferită, dar la fel de nerânduită ca și atunci.
Îi sunt, de aceea, recunoscător lui Andrei Pleșu, care nu e doar rectorul unui colegiu de excepție, ci un spritus rector al vieții noastre publice.