La dezbaterea de vineri, 6 februarie, de la Institutul O.Şincai, despre care se găsesc relatări pe siturile agenţiilor, ca şi în câteva gazete, am constatat câteva lucruri interesante:
1. PSD este profund scindat într-o problemă esenţială: dacă M.Geoană a declarat acum cîteva zile că schimbarea Constituţiei e o necesitate, Ion Iliescu a spus vineri că aceasta este o „diversiune”. Pesediştii nu par conştienţi că asemenea fracturi la nivelul partidului le afectează în chip profund identitatea politică şi, prin ricoşeu, diminuează coeziunea guvernamentală. Coaliţia de guvernare nu va putea trăi hrănindu-se doar din diferenţe şi fracturi: ea are nevoie şi de un minim consens. Acesta va fi cu atât mai greu de găsit cu cât ne apropiem de alegeri (europene – în iunie, prezidenţiale – la finele anului).
2. Foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au pledat pentru păstrarea actualei amenajări a regimului, deşi ei înşişi ar fi putut rezolva mult mai elegant crizele în care i-au aruncat conflictele cu premierii Petre Roman (septembrie 1991), respectiv Radu Vasile (decembrie 1999), dacă ar fi beneficat de libertatea de a dizolva Camerele precum în regimul francez. Neavând această prerogativă, pentru a rezolva totuşi crizele primul a recurs la mineri, în vreme ce al doilea a încurajat demisia membrilor guvernului, pe care a echivalat-o cu demiterea premierului. Aceste episoade din trecutul nostru recent par a fi fost date cu totul uitării. Cred că trebuie învăţat din experienţa post-1989.
3. Există un acord al unor părţi semnificative din PNL (reprezentate astăzi de T.Meleşcanu, N. Nicolai, R. Weber), din UDMR (M. Bela) şi din PSD (I.Iliescu, A.Severin, V.Dorneanu) în două privinţe: (a) regimul parlamentar este cel mai bun; (b) nu este momentul pentru o schimbare. Dacă nu e momentul, atunci rămânem într-un regim semiprezidenţial – în plus, unul incoerent! – adică într-un regim care nu e cel mai bun tocmai în interpretarea PNL-PSD-UDMR. De ce e asumată această confuzie stridentă? Să fie vorba de lipsă de curaj? Să fie teama de confruntare cu o opinie publică în care alegerea directă a preşedintelui e considerată de neocolit?
4. Atacurile (inclusiv la persoană) la adresa membrilor Comisiei Stanomir (în condiţiile în care nici unul nu era prezent), lipsa de informaţie (dna Weber nu părea să ştie, de pildă, că în România votul a fost obligatoriu între cele două războaie), judecata în termeni de persoane, nu de instituţii („nu doresc regim semiprezidenţial pentru că nu avem un de Gaulle”, spunea dna Iorgulescu de la Centrul de Resurse Juridice), referinţele irelevante (precum trimiterile la situaţia din Belarus) sau glumele deplasate („dacă ajung în justiţie, România va ajunge la Mondialele de fotbal din Africa de Sud”, spunea fostul premier Năstase) – toate acestea au dat pe alocuri dezbaterii un aer grotesc.
5. Lamentaţiile lui Adrian Năstase pe tema propriilor dosare au semănat, de altfel, cu o insultă adusă organizatorilor: reuniunea trata chestiunea Constituţiei, nu relaţia unui politician, fie el şi un fost premier, cu justiţia.
6. M-a surprins catastrofismul din discursul lui Cristian Pârvulescu: distinsul activist civic voia să acrediteze ideea că revizuirea Constituţiei în timpul actualei crize este periculoasă întrucât... criza din anii 1929-1933 s-a terminat prin slăbirea democraţiilor europene. Rămân de demonstrat mai multe lucruri: (a) faptul că actuala criză are aceeaşi natură precum cea din urmă cu 80 de ani; (b) faptul că atunci democraţia a fost subminată de economie (cf. lecturii marxiste) şi nu de resursele pur politice ale regimurilor; (c) faptul că istoria se repetă, relaţia economie-politică fiind în orice moment de acelaşi fel.
6. Am avut sentimentul că, de la un punct încolo, sunt singur împotriva tuturor. Politicieni cu experienţă şi ONG-işti, parlamentari, inclusiv europeni, miniştri şi jurişti – cu toţii se adunaseră pentru a spune că acum nu trebuie modificată Constituţia. E tonic să te simţi în minoritate: eram singurul care doream schimbarea, adică o ameliorare a stării prezente. Nu e la fel de tonic să ai sentimentul că eşti privit ca un adversar care trebuie discreditat, nicidecum ca un interlocutor care poate fi ascultat. Iată de ce am încheiat intervenţia mea spunând că avem nevoie de încredere. Inclusiv în capacitatea celorlalţi de a produce argumente demne de a fi luate în seamă. Eu cred, deşi azi ele au fost rare.
sâmbătă, 7 februarie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
9 comentarii:
Mi se pare penibil argumentul "nu este momentul acum". Dar cand? Senzatia mea e ca niciodata nu va fi momentul, daca ne luam dupa acesti indivizi. Sa nu ne ascundem dupa deget, republica parlamentara are atatia partizani din cateva motive:
1. il displac pe Traian Basescu si nu pot veni cu o alternativa;
2. actualul lege fundamentala are inscrisa in ea INEGALITATEA in fata legii a cetatenilor, demnitarii statului roman fiind cu adevarat alesii neamului, dincolo de bine si de rau. Cum altfel putem interpreta articolele care pun atatea bete in roate justitiei romane? Parlamentarii nu pot fi judecati decat daca alti colegi de-ai lor sunt de acord cu acest lucru. Organismele care ii verifica sunt create tot de ei. Inimaginabil.
Atacurile la persoana savarsite la adresa membrilor comisiei prezidentiale demonstreaza lipsa de argumente a oponentilor dezbaterii. Daca in privinta doamnei Weber nu mai am de foarte mult timp iluzii, inca ma mai mir ca domnul Pirvulescu poate sa vina cu astfel de observatii...
P.S. Daca ar avea un minim de decenta, presedintii Iliescu si Constantinescu n-ar participa la astfel de dezbateri. Tov. Iliescu a dat o lovitura de stat cand l-a fortat pe Roman sa demisioneze. La randul lui, domnul Constantinescu si-a batut joc de Constitutie atunci cand l-a obligat pe Radu Vasile sa demisioneze.
Institutul O. Şincai e o cloacă care a preluat funcţia Academiei Ştefan Gheorghiu: de incubator ideologic al manipulării politice.
Calitatea precara a discutiei reflecta din pacate calitatea mediocra a elitelor politice romanesti. La urma urmei, o buna parte din cei care au participat au condus tara la cel mai inalt nivel. Incapacitatea de a sustine o viziunea de lunga durata a caracterizat atat administratiile Iliescu (cate vor fi fost: 2 sau 3) cat si interludiul Emil Constantinescu. Opinia publica isi poate spune acum cuvantul si am speranta ca eforturile comisiei nu vor fi zadarnice.
Nu ne mai surprinde nimic.
Până ce nu mor dinozaurii politichiei noastre nu putem vorbi de "reformă". Să fim serioşi. Problema cea mai dureroasă e că deja au apărut tineri politicieni,corupţi şi instruiţi de aceşti monştri (ca să nu le spun altfel).
"2. Foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au pledat pentru păstrarea actualei amenajări a regimului, deşi ei înşişi ar fi putut rezolva mult mai elegant crizele în care i-au aruncat conflictele cu premierii Petre Roman (septembrie 1991), respectiv Radu Vasile (decembrie 1999), dacă ar fi beneficat de libertatea de a dizolva Camerele precum în regimul francez. "
Credeti ca aceste doua exemple sunt potrivite pentru a sustine acordarea dreptului de a dizolva parlamentul in conditii de "criza"? In acele doua situatii a fost vorba de abuzuri ale respectivilor presedinti, care au dorit schimbarea primului ministru printr-un act de vointa proprie, "pentru ca asa au crezut ei ca este bine", fara consultarea parlamentului sau a electoratului.
Considerati ca acordarea unui asemenea drept discretionar unei singure persoane, fie ea si aleasa prin vot direct la nivel national, ar fi un progres constitutional?
Cine si cum va defini cand este o situatie de criza ce ii da dreptul Presedintelui de a dizolva Parlamentul?
"Dacă nu e momentul, atunci rămânem într-un regim semiprezidenţial – în plus, unul incoerent! – adică într-un regim care nu e cel mai bun tocmai în interpretarea PNL-PSD-UDMR. De ce e asumată această confuzie stridentă? Să fie vorba de lipsă de curaj? Să fie teama de confruntare cu o opinie publică în care alegerea directă a preşedintelui e considerată de neocolit?"
Cred ca pozitia lor se datoreaza conjucturii politice romanesti din acest moment, dominata de personalitatea presedintelui in exercitiu, ce are o cota de popularitate mult peste a oricarui alt om politic si un stil ofensiv, chiar agresiv de multe ori, in care incearca sa isi foloseasca la maxim atat atributiile functiei cat si popularitatea.
Inevitabil, pozitionarea politica in ziua de astazi se face fata de presedintele Traian Basescu: pro sau contra. De altfel este evident ca sustinatorii acestuia sunt totodata si sustinatorii acordarii unor atributii constitutionale mai mare Presedintelui dupa cum opozantii acestuia sunt sustinatori ai republicii parlamentare.
In aceasta situatie este cat se poate evident ca orice vot in Parlament sau intr-un referendum pentru Constitutie se va transforma pur si simplu intr-un vot pro sau contra Basescu. Cred ca este pacat ca un proces atat de important si cu efecte pe termen lung precum revizuirea Constitutiei sa fie transat pe un criteriu atat de prozaic.
De aceea, eu personal sunt de acord cu cei se spun ca dezbaterile la nivel institutional despre modificarea Constitutiei n-ar trebui sa aiba loc inainte de alegerile prezidentiale din acest an, deoarece cu siguranta se vor transforma in simple dispute electorale.
Ceea ce nu inseamna ca pana atunci nu poate continua dezbaterea publica, ce vad ca a inceput deja.
Si in final, profit de ocazie pentru a incerca sa imi clarific o nelamurire:
In conditiile in care monarhia este scoasa din calcul datorita optiunii evidente a populatiei, din ce stiu eu, modelul clasic al democratiilor europene din acest moment este cel al republicii parlamentare. Republicile semiprezidentiale si prezidentiale sunt exceptii, daca nu ma insel doar Franta si SUA sunt in aceasta situatie din randul tarilor cu democratie consolidata. In schimb avem multe exemple de regimuri autoritare si dictaturi reglementate sub forma unor republici prezidentiale, incepand cu Rusia.
De partea cealalta, eu personal nu cunosc nici un regim autoritar/dictatura reglementat ca republica parlamentara, desi este posibil sa existe fara a stii eu de el, nu sunt nici pe departe un specialist.
Una peste alta, avem un regim specific in general democratiilor consolidate si unul specific in general celor autoritariste, cu exceptiile de rigoare.
Dupa mintea mea, firesc ar fi fost ca dezbaterea sa fi inceput de la modelul 'clasic' al republicii parlamentare, urmand ca ulterior eventual sa se aduca argumente de ce ar fi mai bine sa implementam un model mai putin uzual in regimurile democratice, precum cel semi-prezidential.
La noi s-a intamplat exact invers! "Exceptia" a fost enuntata ca punct de pornire, iar acum o serie de voci, nu foarte puternice si nici convingatoare, incearca sa explice de ce ar fi totusi de preferat varianta mai des folosita. Ciudat.
De ce credeti ca s-a intamplat asa?
Spre deosebire de Ion Iliescu si Emil Constantinescu, presedinti care au preferat sa incalce legea, fortand, in afara prerogativelor constitutionale si folosindu-si influenta personala, si nu calitatea institutionala, actuala propunere, initiata si de presedintele Basescu, incearca sa ofere o solutie constitutionala si un mecanism institutional pentru rezolvarea eventualelor crize de putere.
Eu personal prefer o constructie politica centrata in jurul unui Parlament unicameral, ales direct, prin scrutin uninominal, in doua tururi; in acelasi timp sunt constient de dificultatile aplicarii unui astfel de sistem, in Romania. O calitate care lipseste, in mare masura, parlamentarilor romani, este responsabilitatea. Asta in primul rand din cauza tipului de scrutin practicat pana acum (inclusiv la ultimele alegeri) cat si, in al doilea rand, din modul foarte eronat in care este legiferata imunitatea parlamentara in Romania.
Daca aceste doua probleme (tipul de scrutin si imunitatea parlamentara) ar fi rezolvate, as inclina pentru o republica parlamentara, cu un prim ministru numit de catre parlament din partidul care obtine majoritatea si un presedinte ales la un interval decalat, sa zicem 7 ani, ales prin vot direct si care sa aiba un rol strict reprezentativ.
Cititorul anonim, problema e ca un astfel de presedinte ar fi, nici mai mult, nici mai putin, decat un demnitar de decor. Personal, imi place cu mai multi centri de putere. :D
M-am numarat printre cei prezenti la dezbaterea din 6 februarie. Precizarea, din cuvintul de deschidere, referitoare la faptul ca dezbaterea nu se vrea a fi una academica, m-a facut sa regret ca ma aflu acolo.
Intrebari de genul "Cui serveste modificarea Constitutiei intr-un an electoral?" nu au nimic de-a face, intr-adevar, cu o discutie teoretica. Dar nici nu pot asigura reusita unui schimb autentic de opinii.
Nu sunt o specialista in materie de Constitutie. Cred insa ca intrebarea care ar fi trebuit sa preceada unei discutii cu sens despre modificarea Constitutiei este una de o natura complet diferita acelora care au orientat, in mare parte, interveniile vorbitorilor. Si anume: in ce măsură actuala Constitutie raspunde scopului fundamental caruia constitutia oricarei societati democrat-liberale trebuie sa-i serveasca? Respectiv, conservarii proprietatii, cum definea Locke acest scop, utilizind aici termenul "proprietate" intr-un sens general, care include viaţa, libertatea şi bunurile.
Evitarea chestiunilor de substanta si alunecarea in discutii uneori laturalnice sau exprimind preferinte ideologice si pozitii partizane au creat un sentiment de inconfort celor care reprezentau segmentul "academica" sau, cel putin, unora dintre ei.
Trimiteți un comentariu