Dictatura guralivilor

Săptămâna trecută am fost invitat la o emisiune a postului Realitatea TV, organizată nu în studiourile de la Casa Scânteii, ci pe un hol al Parlamentului. Am realizat atunci un lucru pe care vreau să îl evoc aici. În treacăt fie spus, fusesem invitat acolo ca să discut despre alegerile din 7 iunie împreună cu A. Năstase și până la urmă am avut parte de o emisiune în care am discutat cu M. Vanghelie despre G. Becali. Televiziunile îți rezervă uneori asemenea surprize. Când se întâmplă, n-ai ce face. A dezerta e semn de slăbiciune. Dar nu despre asta doresc să vorbesc acum.
Pe holul cu pricina, studioul Realității nu era singurul. La câțiva metri era amenajat și cel al Antenei 3. Invitații se succedau cu repeziciune, trecând uneori dintr-un loc în celălalt. Era zgomot, mai ales că alte zeci de persoane se aflau în preajmă. Erau politicieni, dar și jurnaliști. Unii intrau/ieșeau în/din ședințe, alții discutau aprins, alții, în fine, asigurau condițiile tehnice pentru transmisiile TV.
Cum a trebuit să aștept, din pricină de breaking news, am urmărit peisajul uman de pe hol preț de câteva minute, prinzând și frânturi de conversații.
Mi-am dat seama atunci cât de greu i-ar fi cuiva venit din exterior să deosebească între jurnaliști și politicieni. Erau, ce-i drept, acolo câțiva politicieni care veneau din lumea presei. Alții erau politicieni care vorbeau la fel de bine ca un om de presă cu experiență. Erau tot acolo jurnaliști pentru care idealul profesional constă în a sta la masă cu un politician pe care tocmai l-au făcut cu ou și cu oțet. Erau și politicieni care se tutuiau cu realizatorii de emisiuni așa cum mă tutuiesc eu cu foștii colegi de armată.
Dar nu aici e problema.
Confuzia cea mai gravă venea din altă parte.
Fac o paranteză: oamenii politici sunt definiți de deciziile pe care le iau și, abia în al doilea rând, de felul în care argumentează public aceste decizii. Cele două aspecte sunt de nedespărțit. Nu poți vorbi fără a lua niciodată decizii, nu poți decide fără a explica.
Jurnaliștii, în schimb, nu decid. Am în vedere aici decizia în sensul tare, adică decizia în numele celorlalți, nu cea cu o arie strict personală sau privată. Jurnaliștii sunt definiți doar de discursul pe care îl țin. Dacă fac jurnalism de investigație, discursul e traducerea prezenței lor în preajma probelor factuale. Dacă e jurnalism de opinie, discursul e emanația libertății de expresie, adică a inteligenței. Pentru că, zic eu, prostia nu emană decât onomatopee, niciodată discurs.
Ei bine, văzând scenele de pe holul parlamentului, am realizat că unii politicieni maimuțăresc jurnalismul și că unii jurnaliști maimuțăresc politicienii. Ce înseamnă asta? Că fiecare joacă rolul celuilalt și că, de fapt, în locul deciziei, avem vorbe, respectiv că în locul libertății de expresie avem anarhia opiniei, discursul iresponsabil, lipsit de orice reper factual și de orice urmă de inteligență.
Cele două specii se întâlnesc, de fapt, într-un soi de discurs vindicativ, care nu are obiect, care se auto-reproduce fiindcă se auto-justifică și care e cu atât mai prizat cu cât e mai aproape de divertisment.
Într-o asemenea lume, e greu nu doar pentru politicieni să facă politică, dar și pentru jurnaliști să facă presă. E greu, pentru că primii sunt descurajați de gesticulația radicală a chiulangiilor vorbăreți, în vreme ce gazetarii sunt inhibați de succesul colegilor lor care ajung să-și bea, în numele libertății presei, cafeaua de dimineață cu un infractor care face rating.
Am scris acest text în apărarea libertății presei. De ce spun asta? Pentru că este, de bună seamă, gravă, dar nu insurmontabilă, situația în care politicienii au drept adversari specia pe care cineva a caracterizat-o ca fiind a prostănacilor. Și mai gravă este însă situația în care libertatea presei e amenințată de dictatura guralivilor…