Comunism și antropologie

Editura Paideia a publicat recent volumul Anii 90 și bucureștenii, după ce în urmă cu cîțiva ani publicase un volum similar despre anii 80. Volumul reunește mărturii orale și interviuri despre primii ani ai tranziției. Ultimul text din volum îi aparține actualului director al Muzeului Țăranului, dl Vintilă Mihăilescu. Reproduc aici un scurt extras din interviul acordat de distinsul profesor despre relația dintre știința pe care o practică și experiența comunistă:
“Timp de câțiva ani de zile, vreo 3-4 ani, eram și eu pe un fel de liste ale posibilelor contacte, un fel de potențiali oameni de viitor. Drept care, aproape că nu exista weekend în care să nu fiu într-un workshop, într-un colocviu în toate colțurile Europei, unde poziția mea și a celorlalți era, pur și simplu, de martori. Adică nu eram antropolog, nu eram considerați, de fapt, ca profesioniști într-un domeniu sau altul dar, dacă vorbeai bine o limbă străină și vorbeai cât de cât coerent, făceai parte din aceste conferințe, dezbateri și așa mai departe. Eram, deci, martorul din interior, povesteam Europa comunistă Europei occidentale. Și eram valorizat în această calitate. Am început să ies din aceste rețele și să fiu, într-o anumită măsură, înlăturat din ele, în momentul în care am început să devin antropolog și să vreau să am un discurs mai profesional, nu neapărat profesionist, ci mai profesional. Or, asta nu interesa pe nimeni. Puțin le păsa de antropologia mea și nu m-a întrebat nimeni de cercetările pe care le-am făcut. Eu trebuia să povestesc – într-un mod inteligent, evident – societatea comunistă. În momentul în care n-am mai povestit, fiindcă aveam niște rețineri și niște păreri, lucrurile au început să se așeze pe un făgaș de altă natură“.