joi, 12 martie 2009

Ilie

Miercuri seara, l-am reprezentat pe Preşedinte la decorarea lui Ilie Năstase cu Legiunea de onoare. Au fost de faţă mari glorii ale sportului românesc – Nadia, Ţiriac, Hagi – sau antrenori de excepţie precum cuplul Belu-Bitang. Ambasadorul Henri Paul a avut gentileţea de a mă aminti în discursul său ca predecesor al marelui tenisman între cavalerii Legiunii de onoare din România. Am fost, o mărturisesc deschis, mai mult decât flatat. Pentru că Ilie – aşa îi spuneau tribunele – e pentru mine modelul sportivului par excellence. Prima dată l-am văzut la televizor contra lui Borg, la mjlocul anilor 70. Am fost apoi prezent la câteva meciuri de Cupa Davis, când echipa nu mai era ceea ce fusese când am jucat finalele cu americanii. Ultimul meci în care l-am urmărit jucând pe Năstase a fost unul contra lui McEnroe, la Sala Polivalentă, în anii 80. La Paris e recunoscut pe stradă la fel ca o mare vedetă de cinema. Deşi i-am prins mai degrabă finalul de carieră, am detectat la el ceva foarte rar. Ilie e cineva care a trăit cu pasiune jocul fără a-l lua până la capăt în serios. Nici unul dintre gesturile sale nu-ţi dădea impresia că el ar vedea în tenis altceva decît un joc. Aici a fost geniul său. Ilie nu a fost un profesionist, în sensul dat azi acestui cuvânt, adică o maşinărie, un mercenar. Nu, el a fost un „diverteur”, cum i-a spus foarte nimerit ambasadorul Henri Paul. Asupra acestor lucruri mi-a atras prima dată atenţia cineva care e acum uitat, deşi a fost unul dintre primii jucători români din Cupa Davis: e vorba de Cucu Schmidt. Cu el ca antrenor am făcut şi eu primele mele ore de tenis, la Progresul, prin vara lui 1978. Trebuie să mai spun că Schmidt a fost un model pentru Ilie, ca şi pentru Ţiriac, fiindcă juca genial la dublu. La Cucu Schmidt m-am gândit atunci cînd l-am văzut pe Ilie vorbind, surâzător şi emoţionat, cu Legiunea de onoare prinsă la costumul său elegant.

Un comentariu:

Cititorul Anonim spunea...

Uauu, au fost Nadia, Ilie si cu Hagi ? Exact ca in reclama la BRD ...