CADI este acronimul Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională. Acest centru a organizat miercuri 11 februarie o dezbatere despre relaţia serviciilor de informaţii cu societatea. Au participat voci influente din ONG-uri (dnii. C.Pîrvulescu, S.Ioniţă, S.Cucerai, L.Mureşan, R.Nicosevici, M.Zulean, H.Terpe), ca şi directorii celor două servicii de informaţii – dnii. G.Maior şi M.R.Ungureanu – şi consilierul Preşedintelui pentru securitate naţională, dl. I.Fota. Valeriu Stoica, părintele spiritual al CADI, mi-a cerut să moderez acest dialog. Am acceptat amabila invitaţie şi pot spune că nu am regretat deloc: dialogul a fost util. E bine ca ONG-iştii să se poată exprima în deplină libertate, e bine ca responsabilii serviciilor speciale să vadă cum gândesc persoane care şi-au articulat credinţele despre stat şi cetăţean într-un mod sistematic. Două probleme mi-au atras atenţia. Prima este o chestiune de societate. Ascultând intervenţiile, mi-am dat seama că, într-un anumit sens, societatea noastră este foarte liberală, dar nu şi democratică. De ce spun acest lucru? Pentru că scepticismul, suspiciunea, critica (uneori, radicală) fac parte de-acum din cultura noastră publică. Nu discut aici formele în care se manifestă această conştiinţă liberală: ele merg de la viziune sistematică la onomatopee. Vă las plăcerea să aşezaţi în dreptul fiecărei formule un portret. Ceea ce este cert e faptul că orice subiect public e mai întâi de toate suspectat, criticat, pus sub semnul întrebării, la limită demolat. Aceasta e faţa liberală a României. Regimurile europene nu sunt însă doar liberale, ci şi democratice. Două dintre reperele esenţiale ale democraţiei sunt încrederea şi optimismul. Regimurile occidentale sunt, de fapt, rezultatul interacţiunii culturii critice liberale şi a culturii optimist-democratice. La noi, această a doua parte este foarte precară. Neîncrederea e monedă curentă. După 1989, cine spune că are încredere, că nu totul e negru, că trăim o viaţă mai bună decât în comunism e privit cu maximă suspiciune. De aceea, orice discuţie despre instituţii şi cu deosebire despre servicii de informaţii decade în lamentaţie. Imediat ce am spus azi, la dezbaterea CADI, că mă simt trăind în 2009 într-o ţară europeană, nu în România comunistă din 1988 sau 1989, cineva a găsit cu cale să spună că se simte trăind în 1984, adică într-un univers orwellian. Regăsirea încrederii este esenţială. Fără ea, viaţa noastră politică va părea dacă nu penibilă, cel puţin searbădă. A doua observaţie pe care mi-a inspirat-o dezbaterea de la CADI este următoarea: deşi e un for liberal sau poate tocmai pentru că e aşa ceva, CADI a reunit voci foarte diverse. De la libertarieni, pentru care statul nu a fost inventat decât pentru a fi detestat, până la conservatori care cred nu doar în libertatea cetăţeanului, dar şi în demnitatea statului, au fost reprezentate acolo multe nuanţe. Sigur că asemenea deosebiri conduc la poziţionări foarte diferite în privinţa serviciilor speciale: pentru un libertarian care crede că statul trebuie vândut „bucată cu bucată”, cum spunea mai demult David Friedman, e evident că serviciile de informaţii pot fi abandonate fără ezitare. Un conservator va spune contrariul. Dincolo de concluzii şi de coerenţa unui discurs sau a altuia, a fost prima dată când am avut sentimentul că o dezbatere publică antrenează perspective ideologice realmente diferite. Vidul ideologic despre care vorbeşte într-un editorial din „Cotidianul” de miercuri dl. C. Pîrvulescu mi se pare, de aceea. o exagerare. Elitele intelectuale şi politice sunt, de fapt, structurate. Le lipseşte poate curajul de a spune „sunt conservator” sau „liberal” sau „creştin-democrat”. La finalul discuţiei, mi-a venit de aceea să exclam: sunt liberal, dar cred că nu poţi fi azi liberal fără a fi şi democrat. Spun asta pentru că am convingerea că o critică fără încredere diminuează societatea, nu o îmbogăţeşte.
PS Aflu de pe blogul lui Bleen că au început nominalizările pentru Roblogfest şi că mă număr printre cei luaţi in seamă. La nici 3 săptămâni de la lansarea acestui blog, sunt flatat. Detalii la http://roblogfest.ro/.
joi, 12 februarie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
faptul că nu-şi asumă ideologia denotă faptul că nici nu o au
dacă ar avea ideologie şi ar crede, ar avea, cum spuneţi dvs., încredere (în ceea ce cred), ar avea şi curaj
Conform unui aforism destul de des vehiculat printre intelectuali, cele mai bune subiecte de conversatie (iar in acest caz, de conferinta...) sunt tocmai problemele despre care oamenii nu discuta. Iar zona larga de aplicabilitate a acestui principiu pare a include si pe cea, mai restransa, a necesarelor dezbateri referitoare la serviciile de informatii. Abordarea subiectului in spatiul public este, insa, prea des si acuzator cantonata undeva intre extremele “mostenirii fostei Securitati” si “mijloacelor opresive”. Ceea ce face cu atat mai interesante rarele problematizari prin care sunt avute in vedere perspective mai largi, precum cele privind societatea si individul, statul si cetateanul, democratia si securitatea etc. - si care permit ori chiar determina polarizarea polemica a dezbaterilor in jurul unor repere conceptuale sau, de ce nu, ideologice, cat mai bine conturate.
Viceversa: discursul cu privire la “securitate”, “ameninţare” si “risc” este unul foarte mobilizant si impregneaza puternic atat arene nationale, cat si transnationale, cele europene neconstituind o exceptie in acest sens. Prin urmare, aceasta orientare securitara pare a necesita – tocmai pentru a minimaliza capcanele la adresa unui sistem democratic si conforta numeroasele temeri firesc manifestate – consolidarea unui întreg set conceptual, discursiv şi practic al securităţii, care sa fie comun acceptat şi considerat drept furnizor de sens (dincolo de simplul “e legitim pentru ca e sensibil”). Altfel spus, o gramatica impartasita a securitatii. Calea pana intr-un astfel de punct pare lunga, anevoioasa si poate fi minata de cele mai diverse prejudecati ori temeri, insa toti epicureenii stiu: placerea autentica (n.n. - un regim de securitate in serviciul democratiei) nu este fructul unei entuziasmari subite, ci încununarea unui efort tenace si calculat. Iar dezbateri precum cea prezentata pot, intr-adevar, constitui o contributie in acest sens.
FOTO conferinta : http://foto.rompres.ro/public/watermark.php?imgid=3176177
In Romania partidele politice nu-si respecta doctrinele si nu au oferte politice adaptate acestora. Nu stiu la ce ne-ar ajuta optimismul.
d-le Preda, nu vi se pare că sunteţi mult prea idealist ?
Coincidenta, ma gandeam azi la ceva asemanator.
Ascult des podcasturi din SUA, in genere de politica (NPR este o sursa excelenta), si lucrul care ma surprinde de fiecare data este cat de multe, si solide, sunt valorile americanilor. Inainte, cand eram mai tanar, auzind entuziasmul lor zambeam malitios, acum nu prea mai imi vine.
Ei cred in Dumnezeu (eu nu prea), in tara lor (mie imi e rusine sa spun de unde sunt), in "parintii lor fondatori" (eu am impresia ca toata istoria nationala pe care am invatat-o este contrafacuta), in justitia lor (mie mi-e e groaza de a noastra), in viitorul lor (eu ma gandesc ca acum e ok, dar nu vreau sa fiu batran, bolnav si pensionar in tara asta).
Imi e greu sa vad unde gresesc, dar e ceva in neregula.
Cum se pot afirma elitele in lipsa curajului? Ce ar spune Raymond Aron?
re:
D-le Preda, orice regim liberal democratic din Occident oferă multe posibilităţi cetăţenilor săi în ceea ce priveşte "contestare publică" şi "participarea politică". Acestea sunt concretizate prin satisfacerea mai multor "condiţii", care au devenit parte din tradiţia lor liberală şi democratică.
Din păcate, regimul instituit după 89 în România a făcut posibilă doar creşterea oportunităţilor de a contesta public pe cei aflaţi la guvernare. Cât priveşte posibilitatea de participare a cetăţenilor la viaţa politică, nu are rost să comentăm (ştim prea bine cine formează clasa politică românească, iar leader-ii ong-urilor nu sunt decât nişte păpuşi manevrate de oameni politici şi care sunt promovaţi mai târziu în politică).
Încrederea şi optimismul pe care democraţiile occidentale le oferă cetăţenilor săi nu sunt decât rezultatele şi scorurile obţinute de-a lungul timpului, favorabile păstrării democraţiei.
Pentru ca cele două să apară în societatea noastră, cred că în primul rând, trebuie ca guvernanţii noştri să ofere în special "credibilitate".
Domnul Pîrvulescu se referă cu siguranţă la rezultatele guvernărilor din 90 până în prezent. Ştim prea bine că putem identifica un partid politic mult mai eficient doar dacă analizăm rezultatele pe timpul cât acesta s-a aflat la guvernare şi politicile susţinute de acesta. Dar cu ce ne încălzesc opţiunile şi crezul politic al unor oameni politici din România, când ea este condusă de anumite grupuri oligarhice care urmăresc doar interesul personal (în nici un caz nu urmăresc interesul naţional). Înainte de a spune fiecare crezul său politic, mai bine fiecare să spună că e român. Nu credeţi asta ?
Trimiteți un comentariu